Sergent Gheorghe RĂDULESCU

Localitatea Mărgineni este aşezată pe malul stâng al pârâului Provi a, în vestul comunei Filipeşti Târg. Aşezarea a apărut în documentele ării Româneşti la 6 august 1440, în hrisovul lui Vlad Dracul pentru Drăghici a lui Stoica din Mărgineni. Aşezarea este men ionată şi în hrisovul din 27 mai 1510 prin care voievodul Vlad cel Tânăr (1510-1512) dăruia „cinstitului vlastelin jupân Neagoe al lui Drăghici cu fiii lui (…), ce să le fie satele anume Mărginenii to i…”. Mărginenii de Jos este împăr it în două: una a pământenilor propriu-zişi şi alta a iganilor aduşi, cândva, de pe valea Ruda-Ederile (astăzi în jude ul Dâmbovi a), de unde şi numele de „Pârli i”, semnalat de Alexandru Zagori . În localitate se găsesc ruinele casei Mihai Cantacuzino, casa spătarului Mihai Cantacuzino, o biserică din secolul a XVIII-lea, ctitorie a spătarului Toma Cantacuzino. În prezent satul este subordonat comunei Filipeşti Târg. Aceste date au fost preluate din Dic ionarul Istoric al Jude ului Prahova, Mihai Apostol, Editura „PloieştiMileniul III”, 2004. Familia Ion şi Maria Rădulescu, oameni harnici şi gospodari ai localită ii Mărgineni, jude ul Dâmbovi a (în prezent jude ul Prahova), a avut cinci copii: Constantin (născut în 1909), Gheorghe (născut în 1914), Grigore (născut în 1917), Vasilica (născută în 1919) şi Smaranda (născută în 1921). În anul 1921 Ion Rădulescu a fost lovit de o boală nemiloasă şi a decedat. Primii doi copii au fost obliga i să muncească la câmp, alături de mama lor, pentru a-şi asigura cele necesare traiului de zi cu zi. Gheorghe Rădulescu a absolvit cursurile şcolii primare din localitatea natală. În anul 1936 a fost încorporat, pentru satisfacerea stagiului militar, în Centrul de Instruc ie Jandarmi din Odorhei, jude ul Covasna. După şase luni de şcoală a fost avansat la gradul de sergent şi transferat la Comandamentul Legiunii de Jandarmi din oraşul Cetatea Albă. În luna aprilie 1939 a fost lăsat la vatră, însă subprefectul jude ului Cetatea Albă, din Basarabia, care îi fusese comandant la Centrul de Instruc ie din Odorhei, l-a angajat la Centrala Telefonică a Prefecturii din oraşul Cetatea Albă. Întrucât pe cerul Europei pluteau norii negri ai celui de al doilea război mondial, sergentul Gheorghe Rădulescu a fost concentrat la Legiunea de Jandarmi din Cetatea Albă, la centrala telefonică, la 15 septembrie 1939. Prima Notă Ultimativă a guvernului sovietic, din 26 iunie 1940 (se înscria în prevederile anexelor secrete ale Pactului RibentroppMolotov, din 23 august 1939), a produs stupoare în sufletele românilor. Guvernul sovietic cerea guvernului României să ia măsuri de retragere de pe teritoriul Basarabiei a administra iei şi a armatei, până la 30 iunie. Şi aceste prevederi au fost încălcate, trupele ruseşti trecând Nistrul în ziua de 28 iunie, după ora 10:00, creând mari greută i în retragerea administra iei, armatei şi a popula iei civile. Sergentul Gheorghe Rădulescu îşi aminteşte, cu multă durere, de umilin ele la care a fost supus de ruşi: „Am părăsit ultimul unitatea, în ziua de 28 iunie 1940, după ce m-am echipat în haine civile (ostaşii şi o parte din cadrele militare, originare din Basarabia au rămas în oraş sau au mers la familiile lor). Cu mijloace de transport ocazionale am ajuns la Ungheni, pe data de 2 iulie, ora 16:00. Aici am fost arestat de grănicerii ruşi şi trimis cu un tren de marfă la Odessa, unde am fost judecat, împreună cu al i români, de un complet de judecată criminal, care m-a condamnat la 8 ani de închisoare, la muncă silnică în Siberia, fiind acuzat că eram împotriva comunismului. În anul 1948 am fost eliberat din lagărul de la Viatca şi mi s-a stabilit domiciliu for at în Republica Kazahă, în oraşul Kustanai. În acest oraş am fost angajat în Combinatul nr. 514. Aici am cunoscut-o pe Serafima Russchih, văduvă de război, şi m-am căsătorit cu ea. Ca urmare a în elegerilor stabilite între guvernul sovietic, reprezentat de Hruşciov, şi guvernul SUA, au fost elibera i o parte dintre prizonieri, între care şi eu. Eliberat la data de 20 noiembrie 1955 am plecat spre România, cu familia mea. Am ajuns în România pe data de 2 ianuarie 1956, împreună cu so ia şi copii: Zenaida, Alexandru, Valentina şi Victor. La scurt timp am primit casă în strada Găgeni, la nr. 105 B, unde aici domiciliez şi în prezent, şi serviciu la Întreprinderea Cimentări şi Opera iuni Speciale Sonde, unde am lucrat ca operator. Împreună cu so ia am crescut copiii, care au reuşit să-şi găsească un rost în via ă: Zenaida, func ionară (în prezent pensionară), Alexandru, inginer (împreună cu so ia lui, Mariana, mă îngrijeşte, fiindcă sunt în vârstă şi so ia mi-a decedat), Valentina, asistentă sanitar, şi Victor, muncitor. Nu am participat la război, însă am pătimit foarte mult, timp de 15 ani. Văzând ororile pricinuite de cel mai pustiitor război mă rog bunului Dumnezeu să ferească omenirea de războaie, care aduc un cortegiu de suferin e pentru oameni.”