Plutonier Petre PREDA

Petre Preda s-a născut la data de 20 iunie 1916, în comuna Râncezi, din jude ul Prahova. Din jurnalul personal, întocmit cu un scris ordonat, caligrafic, am extras următoarele informa ii: „Am satisfăcut serviciul militar în Regimentul 32 Infanterie „Mircea” din Ploieşti, în anii 19381939, fiind avansat succesiv până la gradul de sergent (10.05.1939). "

În luna iulie 1942 am plecat pe front, fiind încadrat puşcaş şi furier la Biroul Adjutantură. Am fost debarca i din tren în gara Nicolaev, din Ucraina. De aici ne-am deplasat pe jos până la Marea de Azov, sosind în zona Perlavtoski, la Cartierul Statului Major al Corpului 5 Armată, comandat de generalul Aurelian Son. Continuând deplasarea am ajuns în localitatea Sirki, la Statul Major al Diviziei 5 Infanterie Buzău, comandată de generalul Nicolae Mazarini. Ne-am instalat pe pozi ie de luptă, în zona Nijni - Forminski şi Verniski - Forminski, reuşind să împingem for ele ruseşti spre fluviul Don. Pe 8 noiembrie am fost avansa i la gradul de sergent-major, to i sergen ii cu o vechime în grad mai mare de doi ani. În zilele de 17, 18 şi 19 noiembrie 1942, când se lăsase o cea ă densă şi friguroasă, ruşii au lansat un atac masiv cu tancuri, reuşind să ne încercuiască. Trupele sovietice, avînd o superioritate copleşitoare în oameni şi mijloace de luptă, precum şi motiva ia apărării pământului lor, ne-au făcut prizonieri de război, în ziua de 19 noiembrie. Ne-au trecut Donul şi ne-au îmbarcat câte 100 de prizonieri în fiecare vagon, pe care leau sigilat. Vagonul în care „am călătorit” şi eu s-a deschis după 17 zile de mers. Am consumat toată hrana din rani e şi ne rânduiam la lins bruma de pe şuruburile vagoanelor, întrucât nu aveam apă de băut. Am fost debarca i într-o gară şi închişi în lagărul din Tiula. Aici am făcut baie, în ordinea sosirii eşaloanelor şi ne-au echipat cu cojoace şi căciuli de blană, lăsându-ne şi echipamentul de postav pe care îl aveam. Ne-au încadrat în companii de câte 100 prizonieri, cazându-ne în barăci mari, cu patru paturi suprapuse, cu despăr ituri prin stâlpi din tavan până la duşumea. Paturile aveau lungimea de 2 metri şi lă imea de 1,5 metri. În fiecare pat dormeau 10 prizonieri, având rezerva i numai 15 cm de om. După spusele paznicilor, în lagăr erau 40.000 de prizonieri europeni şi asiatici: circa 14.000 de români din Diviziile 5, 6, şi 14 Infanterie şi din Regimentul 18 Infanterie Gorj. Iarna lucram la pădure şi vara la consolidarea terasamentelor căilor ferate. Lagărul avea 8 filiale, era dotat cu manutan e de pâine, lazarete pentru îngrijirea bolnavilor, spital, cluburi cu săli de cinematograf, biblioteci şi căr i în toate limbile celor afla i în lagăr. Mâncarea era insuficientă. Tratamentul oamenilor era civilizat, combătându-se brutalită ile, indiferent de na ionalitate. După circa 60 de zile ofi erii au fost duşi în alte lagăre. La 26 septembrie 1943 a sosit în lagăr o comisie de civili, formată din Dumitru Petrescu, Ana Pauker, Gheorghe Stoica, Petre Borilă şi al ii, care ne-au spus că au „căpătat” din partea lui Stalin aprobarea de a constitui o unitate militară, compusă din prizonieri de război, care să meargă alături de Armata Roşie şi să lupte pentru zdrobirea fascismului şi în final să se stabilească în ară. Un grup de subofi eri, care n-au fost de acord cu propunerea făcută, a dispărut din lagăr în cursul nop ii. Această măsură ne-a speriat şi în zilele următoare ne-am înscris to i. Efectivul marii unită i s-a completat cu ofi eri din alte lagăre, având surpriza să ne întâlnim cu o parte din foştii comandan i. Eu, fiind furier şi, mai ales, ştiind să scriu ruseşte (am învă at în lagăr), am lucrat la întocmirea listelor şi a registrelor în care treceam numele fiecăruia în subunită ile care se constituiau. Astfel s-a constituit Divizia 1 Infanterie „Tudor Vladimirescu” (02.10.1943), cu un efectiv de 12.626 de oameni, având în organică: trei regimente de infanterie, un regiment de artilerie, un batalion sanitari, un regiment auto şi servicii auxiliare necesare administra iei. Divizia era comandată de colonelul Nicolae Cambrea, iar şef de stat major era locotenentul-colonel Iacob Teclu. Au mai fost încadra i Mircea Haupt, Ion Tutoveanu, Gheorghe Mihai ş.a. După organizare, marea unitate a fost dislocată în Riazan, pe o insulă situată în albia fluviului Oka, unde se afla o şcoală militară de ofi eri ai Armatei roşii. Aici a început şcolarizarea ofi erilor din rândul trupei (4 luni). S-au pregătit două promo ii: Promo ia Voroşilov pentru Infanterie şi Promo ia Transilvania pentru Artilerie, Geniu şi Servicii. Colonelul Ştefan Dinescu, comandantul regimentului din care făceam parte, a insistat să urmez şi eu şcoala, însă am refuzat. Pe 15 aprilie 1944 ne-am deplasat în Transnistria, cu trenul. Am fost disloca i într-o pădure situată la circa 45-50 km de Nistru. La 29 aprilie ne-am aşezat în Comuna Vultureni, din jude ul Iaşi. După 20 august infanteria s-a deplasat spre Bucureşti, ruşii urmărind să-i folosească drept for ă de sprijin pentru instaurarea unui guvern pro-sovietic. Ajunşi în comuna Greci, din jude ul Ilfov, consilierul sovietic Demciov a constat că guvernul instaurat la Bucureşti, condus de generalul Sănătescu, nu-i sus inea pe comunişti. Dându-şi seama că Ana Pauker, Teohari Georgescu, Gheorghe Stoica, Petre Borilă nu pot forma un guvern condus de comunişti, sovieticii i-au încadrat în Direc ia Politică, înfiin ată în cadrul marii unită i. Celelalte efective, între care mă găseam şi eu, s-au deplasat pe jos până la Mizil şi, de aici, cu trenul, până la Sfântu Gheorghe, făcând jonc iunea cu eşalonul deplasat de la Bucureşti. Marea unitate a intrat efectiv în luptă la 5 septembrie 1944, pentru eliberarea păr ii de nord a Transilvaniei. Primele lupte le-a dat în localitatea Ilieni-Covasna. De la această dată şi până la 9 mai 1945, marea unitate a participat permanent la lupte, împreună cu Armata Roşie, căreia i s-a subordonat. Din cei 12.626 de luptători, s-au mai înapoiat în ară circa 3.000, întrucât ruşii nu erau interesa i să ne mai refacă pierderile. Când ne aflam la Debre in s-au prezentat câteva sute de voluntari tineri, amăgi i că vor fi promova i în rândul cadrelor militare, însă mul i dintre ei au murit pe front, iar al ii au dezertat. Capitularea armatei germane ne-a găsit în Austria. Apoi ne-am întors în ară, dislocându-ne, succesiv, la Lugoj, Piteşti, Buftea, Bucureşti. La 7 noiembrie 1944 cei rămaşi în via ă am fost avansa i în grad. Eu am fost avansat la gradul de plutonier de administra ie, întrucât în timpul campaniei am lucrat în func ia de şef cancelarie al Serviciului Administrativ din Regimentul 3 Infanterie, condus de maiorul Constantin Timaru, din Covasna. Am fost trecut în rezervă la data de 17 noiembrie, după trei ani şi trei zile de chinuri, într-un război pe care nu l-am înteles.”

Plutonierul Petre Preda a fost concentrat în anul 1947 şi i s-a propus să se reangajeze subofi er activ, însă a refuzat. După trecerea în rezervă s-a căsătorit, în urma mariajului rezultând doi fii şi o fiică: Mihai (tehnician hidrolog), Gavriil (colonel în rezervă, profesor doctor în istorie) şi Minodora (inginer chimist). A lucrat pământul în gospodăria proprie, a condus treburile C.A.P. din localitatea natală şi a lucrat în calitate de func ionar la S.M.A., fiind avantajat de faptul că avea un scris caligrafic.

A decedat în anul 2003. Pentru participarea la război a fost decorat cu medaliile: „Bărbă ie şi Credin ă”, „Eliberarea de sub jugul fascist” şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial. 1941-1945”.