Colonel Dumitru MIULESCU

Dumitru Miulescu s-a născut la 9 iunie 1920, în Vălenii de Munte, jude ul Prahova. A absolvit şcoala primară, gimnazială şi liceul în localitatea natală. După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Drept însă, în luna septembrie 1940, a în eles necesitatea orientării către o şcoală militară întrucât ara avea nevoie de luptători, pentru a elimina nedreptă ile la care a fost supusă prin răpirea vechilor teritoriilor româneşti: Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Hertei, Nordul Transilvaniei şi Cadrilaterul.

În toamna anului 1941 Dumitru Miulescu s-a înscris în Şcoala Militară de Ofi eri Infanterie, pe care a absolvit-o, la sfârşitul lunii iunie 1943, cu rezultate foarte bune, fiind avansat la gradul de sublocotenent activ. Tânărul ofi er şi-a început cariera militară în luna iulie 1943, la Regimentul 6 Infanterie Vânători (Infanterie), din Băl i. Regimentul 6 Infanterie Vânători avea Partea Activă (operativă) în Transnistria, unde îndeplinea misiuni de pază a teritoriului şi întreprindea ac iuni de luptă împotriva partizanilor, care deveniseră foarte activi. Colonelul Dumitru Miulescu îşi aminteşte că „ei se cuibăriseră în pădurea de foioase Vino Curnia. Erau circa 3-4000 de partizani, care ne atacau periodic.

În baza ordinului comandantului de regiment s-au constituit detaşamente de interven ie de tăria unei companii. Eu, împreună cu sublocotenentul I. Rednic, făceam parte din detaşamentul comandat de locotenentul Antoniu Pântea. La începutul anului 1944 radiotelegrafistul meu îmi raportează că a reperat apelul partizanilor din pădure către Moscova, solicitând să le trimită urgent alimente şi muni ie. Am raportat ierarhic comandantului unită ii, care a hotărât să-i atacăm în zori. Pătrunzând în dispozitivul lor am capturat doar o coloană de 94 căru e cu provizii. Partizanii tăiaseră şleaurile şi călări au dispărut în interiorul imensei păduri. Din dispozitivul de luptă românesc au căzut în lupte doi ostaşi şi căpitanul Georgescu, din Regimentul 8 Doroban i Buzău. De la această ac iune au trecut 7-8 zile, însă noi nu mai ştiam ce-i odihna şi nici asigurarea igienei corporale.

Ziua executam misiuni de urmărire, iar noaptea pândă. După un binefăcător cantonament am primit altă misiune de descoperire a cuiburilor de partizani, grupate în sate, care şicanau îndeosebi popula ia civilă. Pentru neutralizarea dispozitivului înaintat de tragere a partizanilor am trimis o grupă, comandată de sergentul Grigore Corjos (Grişa), cu o mitralieră şi doi servan i. Lupta a durat câteva zeci de minute şi solda ii mei, intrând în panică, au început să se retragă. I-am oprit în spatele unui măluştean (movilă) care le oferea o protec ie bună şi am verificat prezen a. Am constatat că nu aveau afetul mitralierei. Mi-am dat seama de gravitatea situa iei, gândindu-mă numai la Curtea Mar ială şi la prevederile legii cu privire la „Abandonarea armamentului pe câmpul de luptă”. În această situa ie am dat ordin servan ilor a două mitraliere să tragă pe flancuri şi eu, împreună cu Grişa, am înaintat prin salturi spre locul în care servan ii lăsaseră afetul. Spre marea noastră satisfac ie am găsit afetul şi tot prin salturi ne-am înapoiat către dispozitivului propriu.

Când mai aveam vreo 5 metri până la adăpostul măluşteanului, o rafală pornită dintr-un pistol mitralieră al partizanilor i-a perforat abdomenul lui Grişa, cel mai bun comandant de grupă din pluton, care până seara a decedat! Nu-mi pot ierta pripeala cu care am ac ionat în solu ionarea acestei probleme! De aici, Regimentul 6 Vânători a fost dislocat pe litoralul românesc, unde se debarcau mici grupuri inamice. Timpul a trecut fără evenimente semnificative şi în luna martie 1944 ne-am deplasat din nou în Basarabia, ocupând pozi ie de luptă la Orhei, fiind numit comandant de pluton armament greu (tunuri antitanc de 45 mm). La scurtă vreme tunurile ne-au fost înlocuite cu tunuri anticar de provenien ă germană (Faust patroane). După aproximativ patru săptămâni, ruşii au trimis o forma ie de luptători foarte experimenta i care a pătruns în sectorul regimentului nostru, atacând pozi ia ocupată de bunul meu prieten, sublocotenentul Emil Pintecan. Atacat prin surprindere, în zorii zilei, cu efective superioare numeric şi al dotării cu pistoale automate şi grenade, ruşii au reuşit să-i captureze câ iva oameni, să-i omoare 5 ostaşi şi să ocupe pozi ia de luptă, intrând în liniile noastre! În această situa ie, de la comanda diviziei s-a ordonat ca plutonul pe care-l comandam să fie dotat cu mitraliere şi grenade şi să reocupe pozi ia de luptă pierdută de sublocotenentul Pintecan. Am executat ordinul şi am reuşit să-i alung pe ruşi din pozi ia ocupată. Spre regretul meu l-am găsit mort pe prietenul Pintecan, pe care l-am înmormântat pe valea pârâului Cula. Am fost propus de comandantul batalionului, maiorul Petrescu, şi colonelul Gârâiac, comandandantul regimentului (eroul din romanul „Rusoaicele”, de Sib Mihăescu), să fiu decorat cu ordinul „Coroana României”, clasa a V-a, bucurându-mă mult când m-am găsit înscris în Monitorul Oastei.” Colonelul Dumitru Miulescu, un om onest, cu merite deosebite în ac iunile de luptă desfăşurate de armata română pentru apărarea integrită ii teritoriale a României, participant şi la campania militară din vest, a fost îndepărtat din armată, în anul 1950, reproşându-i-se că a participat cu mult zel la ac iunile militare împotriva Rusiei Sovietice. După trecerea în rezervă ofi erul a suportat un şir întreg de suferin e. Neavând drepturi de pensie, Dumitru Miulescu s-a angajat, timp de şase luni, în func ia de ajutor cazangiu, la Uzina Mecanică din Câmpina. După aceasta a urmat şcoala de calificare, pe care a absolvit-o cu rezultate foarte bune, şi a lucrat timp de şase ani în calitate de muncitor cazangiu. Şefii direc i şi-au dat seama că Dumitru Miulescu este un om capabil şi i se pot încredin a munci de răspundere. În anul 1957 a fost promovat la Serviciul Control Tehnic de Calitate şi apoi a devenit Tehnician Serviciu Produc ie.

Întrucât cunoştea limbile franceză, germană şi rusă a întocmit documenta ii tehnice şi a solu ionat multe contesta ii avansate de întreprinderile colaboratoare. Dumitru Miulescu a fost pensionat în anul 1980. Este căsătorit cu Aneta, fostă Slabu, şi împreună au un fiu, Călin. Acesta din urmă este medic în municipiul Câmpina, şi este căsătorit cu o fiică a Muscelului, de asemenea medic.