Locotenent-comandor Marin ZAHARIA

Printre aviatorii români care în timpul celui de-al doilea război mondial şi-au apărat cu cinste şi demnitate ara, în campaniile militare din est sau din vest, s-a aflat şi comandorul Marin Zaharia. Tatăl său, Ilie, harnic agricultor al comunei, s-a afirmat ca un viteaz luptător în primul război mondial, pe front fiind cunoscut sub numele de „sergentul de la Olt”.

A contribuit, în toamna anului 1916, la salvarea de la încercuire a regimentului din care făcea parte. Marin i-a călcat pe urme, înscriindu-se în cea mai fascinantă şi periculoasă armă a războiului, avia ia. Din dorin a de a i se recunoaşte participarea pe frontul de est, ca vechime la anii de pensie, a înaintat autorită ilor statului o „scurtă autobiografie”, reprodusă în continuare:

„Subsemnatul Marin I. Zaharia, din Ploieşti, veteran din războiul antifascist, luptător pe front cu gradul de căpitan de avia ie de bombardament, m-am născut în anul 1912, în comuna Mogoşesti, satul Constantinesti, jude ul Olt. La vârsta de 13 ani am intrat în Liceul Militar „Aurel Vlaicu” din Mediaş. Încă de mic, auzind de la tata poveştile despre Aurel Vlaicu, doream să mă fac aviator, dar tata nu vroia să mă lase fiindu-i teamă că „voi muri tânăr”. Când am aflat despre această şcoală, de la un văr care făcea armata în avia ie, la Someşeni (Cluj), l-am rugat să mă ia cu el până la Mediaş. Am pregătit actele, dar tata n-a vrut să mă lase. Fără ştirea lui, pe 29 august 1927, când vărul meu pleca la Cluj, am mers cu el, plângând până la gara Potcoava. De milă, mi-a scos bilet la tren până la Mediaş. În drum spre Sibiu s-au mai urcat în tren şi al i copii care mergeau la examen la Mediaş, înso i i de părin i sau învă ători. Primul examen foarte greu a fost vizita medicală. La examenul următor, scris şi oral, am reuşit primul, datorită pregătirii făcute cu învă ătorul Marin Iliescu. Tata, aflând despre succesul meu, a fost de acord să urmez şcoala. În vacan a de Crăciun a mers la Tribunal şi a semnat contractul cu şcoala, acceptând să suporte cheltuielile făcute de stat, dacă voi fi eliminat pentru minciună, furt sau fumat. Încântat de succese şi de dragul avioanelor vechi din ateliere m-am silit să mă pregătesc, ziua şi noaptea, şi am absolvit şcoala în 1934, ca şef de promo ie, având onoarea să fiu coleg de bancă cu Majestatea Sa Mihai I, care se instruia pentru a se face aviator. La încheierea studiilor, conform legilor şcolare, şeful de promo ie era admis în şcoala pregătitoare de ofi eri fără concursul teoretic. La vizita medicală am fost admis, deşi eram cam debil din punct de vedere fizic. Marele Stat Major a stabilit ca tinerii admişi în şcolile militare să se instruiască, în primul an, în Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti. S-au prezentat circa 800 tineri admişi în şcolile militare de ofi eri. Comandantul şcolii era generalul Bengliu, iar ofi erii instructori erau, to i, absolven i ai şcolilor militare din străinătate. Instruc ia militară era disciplina principală din programul de învă ământ şi o executam pe câmpul de la Ghencea şi împrejurimi sau departe pe dealuri şi mun i. După absolvirea anului întâi, am mers la Şcoala Militară de Ofi eri Avia ie din cartierul Cotroceni, unde instruc ia zborului şi cunoaşterea avioanelor era baza pregătirii. Avansarea la gradul de sublocotenent s-a făcut în cazarma din Dealul Spirii. Majestatea Sa, Carol al II-lea, ne-a înmânat spada de ofi er, adresându-ne îndemnul: „S-o por i cu cinste şi demnitate!” Ca ofi er am fost repartizat la Flotila 1 Bombardament Braşov. Executând ordinele conducătorilor ării, am trecut Prutul în noaptea de 21 iunie 1941 şi am luptat pentru eliberarea Moldovei, Bucovinei şi inutului Her ei. La 23 august 1944, tot la ordinul conducătorilor ării, am zburat pe frontul antifascist pentru eliberarea nordului Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, contribuind la victoria finală. Pentru înfrângerea trupelor germane şi maghiare la Budapesta, care au rezistat trei luni atacurilor ruseşti şi româneşti, Malinovschi, comandantul Frontului 2 Ucrainian, ne-a trimis pe noi, românii şi, într-o săptămână, între 8 şi 15 ianuarie 1945, am rupt cele trei poduri între Buda şi Pesta, prin bombardament, rămânând prizonieră toată armata germană din Pesta, care se pregătise să formeze un cleşte în care să prindă frontul de sud. În urma victoriei de la Budapesta, Malinovschi a venit pe aerodromul nostru şi ne-a decorat cu cele mai mari decora ii sovietice. La 9 mai 1945 războiul s-a încheiat şi dorul de ară ne frământa. Atunci am avut altă decep ie: armata sovietică a ocupat cazărmile din România şi noi a trebuit să rămânem în Cehoslovacia încă multe zile. Cehoslovacii s-au purtat cu noi prieteneşte şi ne-au tratat ca musafiri, dar omenia lor nu ne-a ajutat să uităm dorul de ară şi de familii. După lungi aşteptări a sosit şi chemarea în ară. Am trimis trenul regimentar cu trupa şi materialele grele, iar după o săptămână noi am zburat cu avioanele. Sosind la Tecuci m-am dus la cazarmă să văd dacă am primit mijloacele de luptă cu trenul regimentar. M-am prezentat la comandant, care era comunist. Imediat mi-a dat o adeziune de înscriere în partidul comunist, pe care am refuzat-o. Acesta s-a enervat şi m-a trecut pe un tabel drept criminal de război. A chemat pe ofi erul de serviciu, sublocotenentul Iosif Coldea, originar din Sibiu şi a dat ordin să mă aresteze, cu ajutorul a trei solda i. Sub stare de arest am predat lui Coldea armamentul şi materialele. Comandantul a dat ordin să se instaleze o masă în curtea cazărmii, pentru a fi judecat. Unele informa ii despre mine le avea de la un fost camarad, Gheorghe Nagaevschi, fugit din Basarabia când au răpit-o ruşii, în iunie 1940; după venirea ruşilor, în 1944, l-au avansat de la gradul de locotenent până la gradul de general. În cazarmă erau foarte mul i solda i veni i de pe front, care primiseră ordin de lăsare la vatră, dar ne aşteptau pe noi, şefii lor. La procesul care mi s-a intentat în curtea cazărmii peste 100 de solda i, aşeza i în careu, au înconjurat masa comandantului spunându-i că nu sunt adevărate acuza iile care mi se aduc. Îi spuneau că nu am făcut crime şi că m-am purtat ca un părinte cu to i oamenii. Când comandantul s-a înfuriat şi a ipat la ei, ostaşii au trecut la o manifesta ie zgomotoasă, încât vorbele lui nu se mai auzeau. Înfuriat, a dat ordin ofi erului de serviciu să ne dea afară din cazarmă şi să nu mai fim primi i înapoi. Am ieşit în stradă şi m-am sărutat cu solda ii, care m-au sfătuit să părăsesc oraşul Tecuci, pentru a nu mă aresta. Înso it de ei am mers la gară, am plătit un vagon de marfă şi o maşină şi am cărat în vagon tot ce aveam în locuin a din Tecuci. Am pornit spre Târgovişte unde era so ia mea cu copilul, la părin ii ei. Ca să nu mă poată aresta, 50 de solda i au mers cu mine până la Buzău. Ajuns la Târgovişte m-am prezentat la Comisariatul Militar şi comandantul mi-a cerut să predau pistolul, întrucât sunt scos din armată de la 8 iulie 1945. Disperat, m-am dus în audien ă la Ministerul Aerului şi Marinei din Bucureşti. Acolo m-a primit tot un comandant politic, care mi-a reproşat crima de a fi luptat contra fra ilor sovietici, spunându-mi că nu trebuia să lupt, trebuia să dezertez, şi m-a dat afară din birou. Aşa au în eles noii guvernan i să răsplătească un ofi er de avia ie care cinci ani şi-a riscat via a în luptele din est şi vest. Decep ionat, am încercat să mă folosesc de echivalen a diplomei militare cu cea de inginer şi m-am dus la Întreprinderea Petrolieră Schela Mare din Gura Ocni ei, devenită Sovrom Petrol, unde inginerul-şef, Alexandru Casius, mi-a primit cererea şi autobiografia şi a mers cu mine pentru aprobare la directorul Nazarov. Inginerul Casius m-a prezentat lui Nazarov foarte elogios, dar tălmaciul acestuia l-a informat că am fost căpitan şi am luptat în răsărit. Eu am scos decora iile de pe frontul din vest, ca dovadă că am luptat şi contra fascismului. Nazarov mi-a aruncat decora iile, mi-a ipat să ies afară şi a comunicat la Biroul For elor de Muncă să nu mi se dea loc de muncă, oriunde în ară. În zadar găseam loc de muncă, nu puteam fi angajat. Eram disperat că nu aveam mâncare pentru familie, că prin stabilizarea din 1947 am pierdut toate economiile din timpul anilor de război. Trebuia să găsesc neapărat un loc de muncă şi am aflat că la fabrica de pâine „Cuptorul de aur” se caută un grăjdar care să îngrijească caii şi să plimbe directoarea cu şareta. M-am prezentat la fabrica de pâine, mi-au dat voie să pun calul la şaretă, am plimbat directoarea prin satele şi oraşele vecine ca să dovedesc că cunosc regulile de circula ie şi îngrijirea cailor. Părea mul umită dar citind biografia mea şi aflând că am fost căpitan în armată mi-a spus că se teme să nu o omor. Eu am asigurat-o că sunt om civilizat însă apelând-o cu expresia „Doamnă” s-a enervat, spunându-mi: „Pleacă imediat, comunistule!” Am încercat să mă angajez ziler la pădure, ca tăietor de lemne. Mam prezentat la pădurar, care mi-a cerut să am car şi boi. Nişte bătrâni mau ajutat cu un car vechi şi colonelul Toma Tudoran, fostul şef al tatei în armată, cu un bou, pe care l-am pregătit pentru car. Întrucât nu eram antrenat la o muncă aşa de grea, ridicând un buştean am căzut pe spate şi nu m-am putut ridica. Nişte cunoscu i m-au dus la Spitalul din Târgovişte. Medicii au constatat că nu mă pot trata şi m-au trimis cu salvarea la Spitalul Militar din Bucureşti. Doctorul care mi-a făcut fişa de internare la spitalul militar, locotenentul-doctor Rădulescu, mi-a spus să nu fac opera ie. M-a sfătuit să merg acasă, să stau o lună imobilizat pe pat tare, pe spate, şi dacă nu revine discul să mă duc să mă internez din nou. L-am ascultat, m-am înapoiat acasă cu salvarea şi respectând indica iile medicilor am reuşit să merg din nou. Aflând de situa ia mea, un subofi er de la Comisariatul Militar din Târgovişte m-a ajutat să fiu concentrat la Asocia ia Voluntară pentru Serviciul în Avia ie şi Paraşutism, ca instructor, de la 19 august 1951 la 19 noiembrie 1951. Lucram cu elevii liceelor şi şcolilor de arte şi meserii, care doreau să devină aviatori, deşi mul i părin i mă rugau să încetez cu această profesiune periculoasă. Pentru faima ce mi-am câştigat-o în regiune mi s-a repetat concentrarea pe încă şase luni, de la 25 martie 1953, la 1 octombrie 1953. Cu această ocazie, cu concursul primarului şi al altor cetă eni, am hotărât să ridicăm un turn de paraşutism pe dealul de la Gura Ocni ei, după modelul celui din Bucureşti. Directorul Sovert Ştefan, fost coleg, mi-a dat proiectul. Ne trebuiau materiale feroase şi aprobarea lui Nazarov, care, însă, a interzis lucrarea, motivând că fierul se foloseşte la construc iile de sonde petroliere. Fără altă posibilitate de existen ă am trecut la cultivarea pământului. Din pu inul pe care-l realizam trebuia să dau cote la stat. To i se ocupau numai de cote: primarul, mili ianul şi colectorul. La un control care mi-a fost făcut pentru cote au descoperit spada mea de ofi er, înso ită de o scrisoare în care ceream să-mi fie puse în coşciug, după deces. Mili ianul m-a acuzat că am ascuns-o, mi-a confiscat-o şi m-a arestat. În anul 1958 armata sovietică s-a retras din România, dându-mi speran e că se va schimba situa ia economică şi socială din ara noastă. Mam dus în audien ă la Gheorghe Gheorghiu-Dej, în Pia a Victoriei, am depus cererea la Biroul de Informa ii şi am aşteptat 11 zile să fiu primit. Disperat, în a 12-a zi m-am aruncat în fa a maşinii care-l aducea la serviciu pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şoferul a frânat şi am reuşit să-i dau plicul cu reclama ia. Mili ienii mi-au făcut control asupra lucrurilor pe care le aveam şi după două ore m-au condus la el. M-a întrebat doar ce vreau. I-am arătat decora iile de pe front. El a spus că ajunge şi a apăsat pe un buton. A chemat un secretar care m-a audiat o oră şi jumătate, convingându-se că aveam dreptate. Secretarul a chemat pe Dumitru Balalia, primul secretar al regiunii Ploieşti (Târgovişte era raion şi se subordona regiunii Ploieşti). Mi-a dat bani de tren şi parola: „Vin de la tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej”. M-am prezentat la Balalia, care m-a trimis la primul secretar raional Târgovişte, Motoroiu, care a mers cu mine în localitatea de domiciliu, Valea Voievozilor, la primarul care mă persecuta. L-am găsit beat şi când Motoroiu i-a spus că sunt trimis de Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a repezit cu pumnii la mine, zicându-mi: „Boule!” Atunci Motoroiu l-a luat de gât, l-a băgat în primărie, şi după o oră a ieşit cu el treaz, spunându-i: „Să nu te mai legi de omul ăsta”, iar mie mi-a zis: „Dacă te mai persecută să vii la mine”. După câteva zile a venit în sat secretarul de la Bucureşti, care mă audiase, şi a cerut părerea tuturor locuitorilor despre mine. To i cetă enii, bărba i şi femei, nu găseau cuvinte să mă laude, „un om mai cumsecade ca acesta nu am mai văzut”, şi după 10 zile a sosit un ordin la Primărie: „În urma audien ei căpitanului Marin Zaharia la tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi în urma cercetării noastre la fa a locului s-a constatat că este nevinovat şi se ordonă să înceteze orice persecu ie asupra căpitanului Zaharia şi a familiei lui”. Cu această adresă, m-am dus la Inspectoratul Şcolar şi mi-au primit fetele la şcoală. Apoi am mers la For ele de muncă şi am găsit loc de muncă, ca lăcătuş, la Întreprinderea „Octombrie Roşu”, cu 725 de lei salariu. Pentru îmbunătă irile pe care le-am adus întreprinderii am fost promovat la Întreprinderea „Ciocanul” cu 800 de lei salariu, căreia i-am înfiin at Turnătoria de materiale neferoase. De aici m-a solicitat Întreprinderea de Utilaj Petrolier, care m-a angajat în func ia de maistru, cu 1.300 de lei pe lună. Ajuns la vârsta de 60 de ani, bolnav şi obosit de şicane, am ieşit la pensie, cu 1.392 lei şi 26 de ani vechime în muncă. Sperând că noua orânduire socială care s-a deschis în ara noastră îmi va face dreptate, acordându-mi sporul de vechime la pensie, cu dublarea anilor de război din est şi vest, a drepturilor veteranilor de război, s-au cu anii fără drept de muncă (1947-1959), închei memoriul cu dorin a să văd îmbunătă irea vie ii poporului român.”

Marin Zaharia a avut trei frati: Gheorghe, mecanic de locomotivă, Ion, economist, şi Petrică, aviator şi apoi profesor de matematică, la Scorniceşti. To i sunt deceda i. Marin Zaharia fost căsătorit cu Teodora Marinescu, fiica proprietarului Fabricii de Cărămidă din Valea Voievozilor, jude ul Dâmbovi a. Împreună au avut două fiice: Adina, matematician, şi Rodica, fizician. În luna iunie 1977 so ii Zaharia s-au mutat în Ploieşti. Teodora decedat în luna mai 1996, iar Marin la 10 iunie 1996. Ambii au fost înmormânta i în cimitirul din Valea Voievozilor. Locotenentul-comandor Marin Zaharia a fost decorat cu mai multe ordine militare şi medalii: ordinul „Virtutea Aeronautică”, cu spade, clasa a II-a, ordinul „Crucea de fier” şi alte decora ii, care i-au fost confiscate de mili ianul din Valea Voievozilor. După 1990 a fost decorat cu medalia „Crucea Comemorativă a celui de al doilea război mondial. 1941-1945”.